Generic selectors
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in posts
Search in pages
Generic selectors
Exact matches only
Search in title
Search in content
Search in posts
Search in pages
Stiri-si-noutati-din-domeniul-energiei

Știri

Ce mai este nou în domeniu? Ce se discută? Care sunt subiectele importante?

Intreaba-expertii-nostri

Întreabă un expert

Ai o problemă sau o nelămurire? Întreabă-ne, iar experții noștri îți vor răspunde în cel mai scurt timp.

Energia nucleară în România

Energia nucleară produsă în ziua de astăzi este eliberată în urma unui proces cunoscut sub denumirea de fisiune nucleară, care constă în divizarea nucleelor de uraniu și plutoniu pentru a elibera energie. Energia nucleară este o alternativă cu emisii reduse de carbon la combustibilii fosili și reprezintă o componentă critică a mixului energetic în 13 dintre cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, având o pondere de aproape 26% din energia electrică produsă în UE. 

Cu toate acestea, în urma dezastrului de la Cernobîl din 1986 și a catastrofei nucleare de la Fukushima, Japonia, din 2011, energia nucleară a ajuns să fie foarte controversată. Decizia Germaniei de a elimina treptat energia nucleară până în 2022, precum și închiderea temporară a două reactoare belgiene după ce au fost descoperite fisuri în recipientele acestora, au intensificat presiunile exercitate pentru abandonarea energiei nucleare în Europa. Chiar dacă statele membre sunt cele care aleg dacă intenționează să includă sau nu energia nucleară în mixul lor energetic, legislația UE urmărește îmbunătățirea standardelor de siguranță a centralelor nucleare și asigurarea faptului că deșeurile nucleare sunt eliminate și manipulate în condiții de siguranță.

Istoricul al energiei nucleare în România

La jumătatea anilor ’50, România și Uniunea Sovietică au convenit construcția lângă București, mai exact la Măgurele, a unui reactor nuclear de cercetare tip VVR-2000kW. Acesta era primul reactor de cercertare nucleară pe care URSS îl aprobă în afara granițelor sale, pentru o țară din blocul est-european.

Astfel, în 1957 România avea un reactor nuclear în funcțiune, operat de specialiști români. 

În 1960 s-a pus problema construcției de centrale nucleare în România. Până atunci, URSS pusese în funcțiune o centrală nucleară la Obninsk în 1955, iar SUA una la Shippingport în 1957, ambele având reactori cu apă sub presiune proveniți din sistemele de propulsie pentru submarinele nucleare și folosind Uraniu îmbogățit. În același timp, în Franța și în Anglia se dezvoltau centrale nucleare în sistem Magnox folosind Uraniu natural. Ca alternativă, Canada începuse să dezvolte sistemul CANDU care folosea apă grea ca moderator și Uraniu natural. Până în 1962 specialiștii români au analizat diversele opțiuni pe care le au la dispoziție în contextul în care existau în țară rezerve substanțiale de minereu de Uraniu iar România avea nevoie să nu depindă de combustibil cu Uraniu îmbogățit, pe care atunci nu putea să-l procure decât din URSS.

În anul 1967 Ionel Purica a fost trimis în Canada pentru un prim contact cu industria nucleară din această țară. Deplasarea a avut rezultate pozitive stabilindu-se contacte stabile atât cu industria, cât și cu guvernul canadian. Rămânea o problemă importantă de rezolvat: acceptarea de către SUA a transferării de tehnologie nucleară occidentală unei țări din Pactul de la Varșovia. Inițierea unui răspuns pozitiv la această problemă a fost scopul delegației din 1968 în SUA, formată din Horia Hulubei, Ionel Purica și Marius Pătrașcu.

În 1970 Congresul SUA a aprobat transferul de tehnologie CANDU către România. În 1971 trebuiau să înceapă să se construiască două unități de câte 300MW. Acestea erau dezvoltate și pe baza unităților intrate deja în funcțiune de puțin timp în India și Pakistan. Dar natura a intervenit cu inundații extinse care au dus la amânarea programului nuclear pentru 1973.

Primele betoane la Cernavodă s-au pus în anul 1979.

După ce au fost luate în considerare atât tehnologia rusă VVER-440, cât și tehnologia canadiană CANDU, aceasta din urmă a fost aleasă. Cernavodă s-a bazat pe transferul de tehnologie din Canada (Atomic Energy Canada Limited – AECL), Italia și SUA.

Construcția primei unități a început în iulie 1982, a unității 2 în iulie 1983 și a unităților 3-5 în următorii patru ani. În 1991 lucrările la ultimele patru au fost suspendate pentru a se concentra asupra unității 1, a cărei responsabilitate a fost înmânată unui consorțiu AECL-Ansaldo (canadian-italian). Unitatea 1 a fost conectată la rețea la mijlocul anului 1996 și a intrat în exploatare comercială în decembrie 1996.

Cernavodă este operată de către Societatea Națională Nuclearelectrica (SNN), înființată în 1998.

Factorul său de capacitate a înregistrat în medie valori de peste 86% până acum, iar costurile de operare și întreținere sunt de 1,25$ / kWh. Unitatea asigură, de asemenea, încălzire urbană a orașului Cernavodă.

În anul 2000, guvernul a decis că finalizarea Cernavodă 2 era o prioritate înaltă și a furnizat aproximativ 60 de milioane de euro către aceasta. A fost văzută ca fiind mijlocul cel mai puțin costisitor de a furniza capacitate de generare suplimentară pentru țară, iar construcția a fost reluată în 2001. Au fost strânse finanțări suplimentare în 2002-2003, cu un pachet de 382,5 milioane EURO anunțat de guvern, inclusiv 218 milioane EURO din Canada. În 2004, un credit Euratom de 223,5 milioane EURO a fost aprobat de Comisia Europeană pentru finalizarea unității 2, inclusiv pentru modernizări.

Unitatea de 700 MWe (brut) a fost construită de o echipă de conducere AECL-Ansaldo-SNN la un cost total de 777 milioane EURO. A început în mai 2007, a fost conectată la rețea la începutul lunii august și a intrat în exploatare comercială în octombrie 2007.

În septembrie 2013, guvernul a vândut o cotă de 10% din SNN pentru 85 de milioane de dolari într-o Oferta Publică Inițială, în conformitate cu angajamentele față de Fondul Monetar Internațional (FMI) și UE. De asemenea, a vândut 1% către fondul de investiții Fondul Proprietatea.

În septembrie 2017 SNN a decis să recondiționeze unitatea 1 începând cu anul 2026, cu planuri detaliate care urmează să fie aprobate în 2021. Faza I a proiectului de renovare va include „activități necesare pentru a asigura funcționarea unității 1 pentru o perioadă de 30 de ani, ceea ce înseamnă extinderea orele de funcționare la putere nominală în plus față de cele 210.000 de ore estimate inițial în proiectare.” Compania a menționat că costul global ar fi de aproximativ jumătate din cel al construirii unei noi uzine, iar în 2019 costul a fost estimat la 1,5 miliarde EURO, cu lucrări programate în perioada 2026 – 2028. 

În octombrie 2020, ministrul român al economiei a anunțat că SUA va finanța programul de renovare a unității 1, precum și programul de construcție pentru unitățile 3 și 4.

Ciclul combustibilului

Până în 1963, aproximativ 20.000 de tone de uraniu au fost furnizate Uniunii Sovietice din minele de la Băița (zona de N-V a Bihorului) și din S-V-ul Banatului. Mina Băița a avut o producție foarte mică până în 2008 deoarece era dezafectată. Reabilitarea considerabilă a siturilor miniere timpurii a fost întreprinsă de Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare (CNCAN).

Compania Națională a Uraniului (CNU) producea, cu subvenție guvernamentală, aproximativ 50 tU pe an din 3100 tU resurse cunoscute la Crucea-Botușana. Aceste mine au fost puse în funcțiune în 1983 și 1985, dar sunt aproape epuizate. Producția a încetat în 2017. Tratamentul minereului se realizează la 350 km distanță, în uzina de la Feldioara, în centrul țării. Această uzină a fost pusă în funcțiune în 1978. CNU intenționează să dezvolte micul zăcământ Tulgheș-Grințieș (descoperit în anii 1960) în munții Carpaților Orientali, la aproximativ 100 km sud de Crucea-Botușana, la un cost de 91 milioane EURO. Un alt zăcământ se află în Munții Highiș-Drocea.

În 2014 s-a anunțat că CNU va fuziona cu SNN, dar acest lucru nu a avut loc și SNN preferă să cumpere uraniu la prețuri mai mici din străinătate. Din 2016 CNU primește ajutor de stat.

Cernavodă 1 folosește 105 tone de combustibil natural de oxid de uraniu pe an, fabricat de filiala SNN – Fabrica de Combustibil Nuclear (FCN) Pitești. Aceasta a fost certificată de AECL în 1994 și rămâne singura astfel de fabrică care produce combustibil Candu în afara Canadei.

Înainte de 1990, au fost fabricate aproximativ 31.000 de pachete de combustibil, dar acestea au fost evaluate ca fiind inutilizabile, astfel încât au fost demontate și refabricate. Acest material a cuprins jumătate din combustibilul utilizat până la începutul anului 2007.

La sfârșitul anului 2003, FCN a început să producă pachete de combustibil puțin mai grele și, în pregătirea pentru punerea în funcțiune a unității 2, capacitatea sa a fost dublată la 46 de pachete de combustibil pe zi.

Apa grea a fost produsă de Autoritatea pentru Activități Nucleare din România (RAAN) în sud-vestul țării, lângă Drobeta-Turnu Severin. Centrala este dezafectată acum.

Gestionarea deșeurilor

Combustibilul folosit este stocat la reactoare timp de 6 până la 10 ani. Acesta este apoi transferat într-o instalație de depozitare uscată (DICA) de la Cernavodă, pe baza sistemului Macstor proiectat de AECL, unde va rămâne timp de aproximativ 50 de ani sub responsabilitatea SNN. Primul modul a fost pus în funcțiune în anul 2003.

La Saligny lângă Cernavodă, este în construcție de către Agenția pentru Deșeuri Nucleare și Radioactive (ANDR), care este responsabilă pentru eliminarea finală, un Depozit Final pentru Deșeuri Radioactive de Slabă și Medie Activitate (DFDSMA) pentru materialul din exploatarea și scoaterea din funcțiune a centralei de la Cernavodă. Acesta va fi un depozit de suprafață format din celule de beton, cu containere de deșeuri condiționate de ciment, acoperite de un capac de beton și, în cele din urmă, de un capac impermeabil multistrat. SNN a solicitat o licență în 1998, iar în 2008 a fost emisă o licență parțială de locație de către CNCAN. Se așteaptă ca depozitul să coste 40 de milioane de euro pentru prima din cele opt etape. Acesta va fi finanțat din taxa de 2 EUR / MWh plătită de SNN.

Din 1992 au fost efectuate investigații preliminare cu privire la un depozit geologic adânc și șase formațiuni geologice sunt considerate potențiale, în special șisturile verzi din Dobrogea Centrală care sunt evaluate de NAGRA din Elveția pentru ANDR.

Depozitul Naţional de Deşeuri Radioactive (DNDR) de nivel scăzut, funcționează din 1985 la Băița Bihor în două galerii ale fostei mine de uraniu Băița. Capacitatea sa este de 21.000 de tamburi standard de 220 de litri. 

Cercetare și dezvoltare

Un reactor de cercetare Triga de 14 MWt este operat de RAAN la Pitești, iar o unitate rusă VVR-S de 2 MW este dezafectată la București-Măgurele.

Un consorțiu a fost înființat în decembrie 2013 pentru construirea unui reactor demonstrativ rapid răcit cu plumb (LFR-Lead Fast Reactor) în România. The Advanced Lead Fast Reactor European Demonstrator (ALFRED) este dezvoltat în cadrul unei inițiative a UE. Un memorandum de cooperare a fost semnat între Agenția Națională pentru Noi Tehnologii Energie și Mediu a Italiei (ENEA) cu Ansaldo Nucleare și Institutul de Cercetări Nucleare din Pitești, pentru a implementa construcția ALFRED. Grupul va fi cunoscut sub numele de consorțiul Fostering Alfred Construction (Falcon), care va fi extins prin participarea altor organizații europene. Costul total al proiectului este de aproximativ 1,0 miliarde EURO. ALFRED va fi construit la instalația ICN din Mioveni și va furniza 120 MWe rețelei electrice.

România este parte a Tratatului de neproliferare nucleară (TNP) din 1970, ca stat cu arme non-nucleare. Protocolul adițional în legătură cu acordurile sale de garanții cu AIEA a intrat în vigoare în anul 2000. 

Sursă foto: World Nuclear Association

Surse:

Ți-a plăcut? Împărtășește cu prietenii

Share on facebook
Share on linkedin
Share on email

Comentarii

Comentariile sunt închise.

Adauga-un-comentariu